Plânsul ignorat nu construiește independență.

Venirea pe lume a unui copil este o minune și o bucurie, însă reprezintă și una dintre cele mai intense tranziții prin care poate trece o familie. Un cuplu se transformă în doi părinți și un copil (sau mai mulți). Dincolo de iubire și conexiune, copilul vine și cu nopți nedormite, îndoieli, oboseală și stres. În primul an de viață, un bebeluș trece prin adaptări majore: dificultăți de alimentație, colici, reflux, constipație, episoade de plâns frecvent, somn neregulat. La toate acestea, adăugăm comparațiile, sfaturile nesolicitate din partea celor din jur și tensiunile apărute între parteneri. Da, de cele mai multe ori, în primii doi ani după naștere se observă o nemulțumire în ceea ce privește relația de cuplu (Bogdan, Turliuc and Candel, 2022). Discutăm aici de cauze multiple: extenuare, așteptări nerealiste despre cum ar trebui să arate viața cu un nou-născut, depresie postpartum, sentimentul că nu îți mai aparții sau dorul după viața de dinainte – o viață care nu se va mai întoarce, cel puțin nu prea curând. Toate acestea sunt trăiri firești, dar greu de recunoscut și cu atât mai greu de rostit cu voce tare. În spatele lor pot apărea vinovăția, rușinea sau teama că nu ești un părinte suficient de bun.

Prin urmare, nici prin gând nu îmi trece să te critic sau să îți spun cum este mai bine să treci prin această perioadă – sunt singură că ai primit deja multe sfaturi. Știu, că faci tot ce poți tu mai bine, cu resursele și în contextul pe care îl ai acum. Și asta este suficient.

Însă, pe parcursul drumului tău ca părinte este posibil să întâlnești idei vechi depre cum să ‘antrenezi’ bebelușul considerat ‘rasfățat’. Dacă nu ai timp sau energie să citești mai departe, îți spun esențialul chiar acum: a lăsa bebelușul să plângă este o practică depășită care nu este validată de literatura actuală. Intenția mea este să îți ofer informații actualizate și argumentate, pentru ca tu să poți lua decizii în cunoștință de cauză. În următoarele rânduri dezvolt oferind un cadru istoric și explicații bazate pe cercetări recente astfel încât să ai o imagine clară asupra acestui subiect.

De unde vine ideea că trebuie lăsat să plângă?

În prima jumătate a secolului XX, apare un curent în psihologie numit behaviorism (comportamentism) care explică orice comportament ca fiind o reacție la un stimul din mediul extern. Acest mod de a înțelege omul ignoră total procesele mentale interne – lumea noastră interioară. John B.Watson, considerat părintele curentului behaviorist, a subliniat că ‘excesul de iubire maternă’ poate fi un pericol în buna creștere a copilului. Mai mult, între anii 1920- 1940, departamentul de sănătate din SUA recomandă părinților să nu răspundă prompt plânsului pentru a evita creșterea unui copil „răsfățat” (Bell & Ainsworth, 1972). Logica lor era simplă: dacă răspunzi la plâns, îl întărești; dacă îl ignori, scade. Copilul este redus la conceptul de ființă egoistă care învață rapid să manipuleze mediul în funcție de reacțiile primite. Mesajul implicit era acesta: „Dacă primesc ceea ce îmi doresc când plâng, voi repeta comportamentul. Dacă nu primesc, mă opresc.” O înțelegere mecanică a comportamentului uman! Bazată doar pe recompensă și pedeapsă, care nu ia în calcul dimensiunea emoțională și de atașament a dezvoltării timpurii.

Ce știm astăzi despre nevoile bebelușului?

Atașamentul este o nevoie fundamentală (Bowlby, 1982). Există această dinamică tensionată între nevoia de autenticitate și nevoia de atașament încă din primii ani de viață. Din nevoia de a aparține învățăm să modelăm sau chiar să ascundem părți din noi. Renunțăm la spontaneitate, la exprimarea liberă a emoțiilor de dragul relațiilor. Copilul nu vrea să strângă jucăriile, dar o face pentru că nevoia de a se simți iubit și acceptat de mama/tata cântărește mai mult decât nevoia de a face lucrurile cum vrea. Dacă cel mic nu strânge jucăriile atunci când i se cere, orientez atenția către conexiunea dintre voi. Ai o relație atât de frumoasă cu el/ea astfel încât să merite sacrificiul autenticității sale? Pentru ei, la aceea vârstă, așa se măsoară lucrurile. Nu dezvolt mai departe, pentru că nu despre asta este articolul, însă te las cu întrebarea de mai sus, este una valoroasă care îți poate deschide noi perspective ca părinte.

Copiii au o nevoie universală de iubire și acceptare (Rohner & Lansford, 2017; Rohner & Smith, 2019). Încă din 1960,  Donald Winnicott vorbea despre conceptul de ‘holding’ – conținerea fizică și emoțională a copilului ca fundament pentru dezvoltarea capacității de autoreglare. Astăzi știm foare bine că bebelușii învață autoreglarea prin co-reglarea cu un adult care calmează, mângâie și îi organizează haosul emoțional. Un nou-născut lăsat să plângă NU ARE încă resursele neurologice pentru a se auto-regla. Sistemul său nervos este imatur și depinde de prezența unui adult pentru a reveni la echilibru. Dacă observăm o aparentă „liniștire”, aceasta nu înseamnă neapărat reglare, cel mai adesea este vorba despre o formă de resemnare sau epuizare.  Absența plânsului nu este automat un semn că nevoia a dispărut sau că reglarea s-a produs.

Henry & Wang (1998) sugerează că, în fața unui distres persistent fără răspuns, copiii pot intra într-o formă de „shutdown”- o retragere fiziologică și emoțională menită să conserve resursele în absența sprijinului. În teoria dezvoltării psihosociale, Erik Erikson descria primul an de viață ca fiind etapa formării încrederii fundamentale în lume. Este perioada în care copilul „învață” dacă mediul este previzibil, sigur și receptiv. Astfel că îți adresez încă o întrebare la fel de profundă cea de mai sus: ce mesaj despre lume primește un copil atunci când semnalul său nu întâlnește un răspuns?

Dar independența?

Această idee veche și-a găsit prelungirea și într-un limbaj modern. Mai precis: ‘dacă răspund prompt, copilul devine dependent’ – și, desigur, ne dorim copii independenți, nu-i așa?

Datele sugerează contrariul. Copiii ai căror părinți răspund consecvent înainte ca distresul să escaladeze tind să devină mai independenți ulterior (Stein & Newcomb, 1994). Mai mult, studiile antropologice asupra comunităților tradiționale în care bebelușii beneficiază de contact fizic constant și de satisfacerea promptă a nevoilor indică faptul că autonomia apare natural, pe măsură ce copilul crește (Hewlett & Lamb, 2005). Independența forțată prea devreme poate genera insecuritate, nu autonomie. Copilul nu devine independent prin retragerea sprijinului prematur, ci prin internalizare unei baze sigure care îi hrănește încrederea și curajul de a fi independent.

Se poate și mai rău? Da! ‘Sleep Trainning’

Metode precum „Cry It Out” sau variante graduale (precum cea propusă de Ferber) presupun limitarea intervenției părintelui în timpul plânsului nocturn. La toate argumentele de mai sus, adaug faptul că aceste intervenții comportamentale pentru somn nu sunt susținute de dovezi solide, ‘studiile’ ignorând factori precum alimentația și dezvoltarea neurologică timpurie (Douglas & Hill, 2013).

Perspectiva părintelui

Plânsul este o formă de limbaj a bebelușului pentru a semnala nevoi, disconfort sau dorința de a te simți aproape. Însă, pentru părinți plânsul excesiv poate deveni copleșitor, generând frustrare și un nivel ridicat de stres (Barr et al., 2014). În același timp, știm că oboseala postpartum este un predictor important pentru depresia postpartum (Bozoky & Corwin, 2002). Privarea de somn, presiunea continuă și lipsa pauzelor reale afectează profund echilibrul emoțional al părintelui. Este greu. Uneori, foarte greu.

Iar dintr-un anumit punct, ideea că bebelușul ar putea fi „antrenat” să nu mai plângă, lăsat să se liniștească singur, începe să pară tentantă. Nu neapărat pentru că are sens din punct de vedere al dezvoltării copilului, ci pentru că un părinte epuizat caută disperat o soluție. O pauză. Un moment de respiro. Atractivitatea acestei idei poate veni din nevoia legitimă de odihnă pe care parintele o simte, dar poate nu își permite să și-o acorde. În unele situații, această pauză nu este posibilă din cauza contextului de viață – pur și simplu nu avem sprijinul necesar în jur pentru a lua o gură de aer. Alteori, sprijinul există, chiar la o întrebare distanță, dar totuși nu reușim să-l accesăm. Nu îl vedem, nu credem că avem dreptul la el, sau nu știm cum să-l cerem.

Printre stiluri de parenting, comparații și tot felul de metode, poate fi greu să alegi ce este potrivit pentru tine și copilul tău. Cu toate acestea, există un fir roșu care se regăsește tot mai des în literatura de specialitate și pe care îl poți simți și tu dacă îți acorzi un moment să privești dincolo de zgomotul din jur: căldura, sensibilitatea și răspunsul prompt la nevoile copilului nu sunt doar recomandări, ci baza unei dezvoltări sănătoase.

În loc să condiționăm copilul să nu mai ceara, îl putem învață ca lumea este un loc bun în care i se răspunde atunci când cere. La urma urmei, aceasta este lumea în care ne-am dori si noi, adulți fiind, sa trăim. Iar astăzi știm mai mult si putem mai bine.

Ai încredere în acel impuls natural de a lua copilul în brațe, pentru că, de cele mai multe ori, brațele nu răsfață. Ele oferă siguranță, reglează emoțiile si liniștesc: Ai câteva zile, săptămâni sau luni… ești într-o lume necunoscută, un mediu în care hrana nu îți mai este disponibilă constant și depinzi de un altul pentru a o primi. Auzi sunete pe care nu le înțelegi, cauți mirosul mamei pentru că este singurul familiar, te doare un corp pe care încă nu îl recunoști ca fiind al tău… este prea mult să vrei să fii ținut în brațe?

 

Referințe

Barr, R. G., Fairbrother, N., Pauwels, J., Green, J., Chen, M., & Brant, R. (2014). Maternal frustration, emotional and behavioural responses to prolonged infant crying. Infant Behavior and Development, 37(4), 652-664.

Bell, S. M., & Ainsworth, M. D. S. (1972). Infant crying and maternal responsiveness. Child development, 1171-1190.

Bogdan, I., Turliuc, M. N., & Candel, O. S. (2022). Transition to parenthood and marital satisfaction: A meta-analysis. Frontiers in psychology, 13, 901362.

Bowlby, J. (1982). Attachment and loss: retrospect and prospect. American journal of Orthopsychiatry, 52(4), 664.

Bozoky, I., & Corwin, E. J. (2002). Fatigue as a predictor of postpartum depression. Journal of Obstetric, Gynecologic, & Neonatal Nursing, 31(4), 436-443.

Douglas, P. S., & Hill, P. S. (2013). Behavioral sleep interventions in the first six months of life do not improve outcomes for mothers or infants: a systematic review. Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics, 34(7), 497-507.

Henry, J. P., & Wang, S. (1998). Effects of early stress on adult affiliative behavior. Psychoneuroendocrinology, 23(8), 863-875.

Hewlett, B. S., & Lamb, M. E. (2005). Hunter-Gatherer Childhoods: Evolutionary. Developmental and Cultural Perspectives Piscataway, NJ: Transaction Publ.

Rohner, R. P., & Lansford, J. E. (2017). Deep structure of the human affectional system: Introduction to interpersonal acceptance–rejection theory. Journal of Family Theory & Review, 9(4), 426-440.

Rohner, R. P., & Smith, R. L. (2019). Parental acceptance-rejection. In Handbook of parenting (pp. 401-420). Routledge.

Stein, J. A., & Newcomb, M. D. (1994). Children’s internalizing and externalizing behaviors and maternal health problems. Journal of Pediatric Psychology, 19(5), 571-594.

Winnicott, D.W. (1960a). The theory of the parent-child relationship. Int. J. Psychoanal., 41:585–595. CWW, 6:141-158.