Construcții, relații și procesul psihoterapeutic. Notițe dintr-un șantier.

În general, atunci când construim pornim de la o fundație solidă. O muncă grea, care nu se vede neapărat în produsul final, dar care aduce siguranță și calitate. Când vine vorba de relații pare că avem o etică diferită: ridicăm ziduri, fără să observăm dacă nu cumva avem de lucrat la fundație. Fundația lasă loc pentru o viitoare construcție durabilă, în timp ce zidul blochează contactul între doi oameni sau contactul cu noi înșine. Zidul creează iluzia siguranței: nu te apropii – nu mă poți răni sau nu mai cer nimic – nu mai sufăr atunci când nu primesc. Tu ce tipuri de ziduri construiești cel mai des?

Construiesc un zid între mine și tine ca să mă pot conecta cu sinele meu – iluzia descoperirii sinelui.

Aici este vorba despre acele ziduri prin care închidem relațiile, acele momente în care soluția este renunț la tine. Renunți, dar ce se schimbă? Schimbi oamenii, dar pare că repeți aceleași dinamici. În realitate, nimic nu se schimbă – doar că acum te poți păcăli că tu ai făcut ceva.

La finalul zilei parcă este mai ușor (și totodată în trend!) să ai o relație cu sinele tău și să îi abandonezi pe cei care nu sunt pe aceeași lungime de undă cu tine, nu?

Acest tip de zid poate suna precum: am prea multe pe cap și nu am timp să îi mai explic sau nu mă înțelege așa că am tăiat orice fel de relație! O variantă mai apropiată de zilele noastre este aceea în care maschezi acest zid sub forma limitelor. ‘Am trasat o linie!’ Minunat! Faci asta cu toți cei care nu sunt de acord cu tine?

Bineînțeles, ironia mea nu se îndreaptă către acele situații în care nu există respect sau siguranță și atunci soluția este încheierea oricărui fel de interacțiune. Nu. Aluzia mea este către cei care împrumută termeni din psihoterapie pentru a își justifica un comportament nepotrivit. În cazul limitelor, ele ar trebui să faciliteze conversația și să contribuie la o relație mai bună pe termen lung, nu să fie folosite ca paravan pentru a respinge opiniile diferite sau incomode.

În procesul psihoterapeutic să înveți despre limite este un pas important și necesar. Unde văd un potențial risc este atunci când te oprești în această etapă: te simți mai bine pentru că reușești să comunici lucruri pe care anterior nu reușeai să le verbalizezi și închizi procesul.

Cu alte cuvinte, l-ai descoperit pe SINE, ai căpătat instrumentele necesare pentru a îl proteja pe acest SINE și, după atâta muncă, nu mai bine rămâi tu în liniște și siguranță cu SINELE?

Las gluma deoparte și revin în pantofii de psihoterapeut, înainte de a opri procesul de psihoterapie reflectează la câteva idei: limitele mele le întâlnesc și pe cele ale celor din jur? Înțeleg diferența dintre a seta niște granițe și a încerca să controlez tot teritoriul? Când nu îmi sunt respectate limitele, construiesc ziduri sau mă întorc la bază să repar? Știu să îmi comunic nevoile fără să îl fac pe celălalt să se simtă vinovat pentru emoțiile mele? ‘Ce nu pot să controlez, exclud’ – fac asta? Ce parte din conflict este responsabilitatea mea?

Ești un Eu între alți oameni și calitatea vieții se măsoară prin profunzimea relațiilor pe care le avem. Eu cu mine recitând mantre în oglindă nu cred că este o fericire de durată, avem nevoie de relații. Spațiul potrivit pentru a crește se creează împreună, nu în izolare.

Conexiunea cu părți din noi este benefică și uneori chiar vindecătoare, însă există și riscul de a fi absorbiți de propria persoană și propriile nevoi. Uneori, atât de mult încât uităm să verificăm dacă acest întreg pe care îl alcătuim are abilitatea de a trăi armonios în relație cu ceilalți, nu doar cu sine.

Independența defensivă mascată în reziliență

Înaintez firul ideilor spre o tipologie interesantă pe care eu o observ des: aceea persoană puternică, stâlp pentru cei din jur, dar care nu cere niciodată ajutor. Aici zidurile sunt subtile, greu de sesizat pentru că acest om are relații care funcționează (cel puțin în aparență). Este acel prieten care știe să îți fie alături, te înțelege, vine cu soluții și are grijă de tine atunci când lucrurile devin complicate. Zidul acestor persoane are o ușă cu un singur sens: ei intră către tine și îți sunt suport, însă tu nu poți intra către ei pentru a face același lucru. La finalul zilei, în ciuda aparențelor, acest om frumos este și se simte singur. Gândirea sa este una orientată către autosuficiență: fac eu că iese mai bine/ nu mai complic lucrurile, rezolv eu.

Dacă te recunoști în cele de mai sus, relațiile tale nu sunt închise total de aceste ziduri, ci doar parțial. În lumea ta, relație înseamnă să îi oferi celuilalt securitatea pe care tu nu îndrăznești să o ceri pentru că te simți în siguranță doar atunci când depinzi de tine. Emoțional, nu îți permiți luxul vulnerabilității și al reciprocității și asta împiedică o intimitate emoțională în relațiile tale. Singurătatea este trăită lângă oamenii pe care îi iubești și îi susții.

Poate că relația cu sinele este singura pe care îți permiți să o trăiești până la capăt. Dacă te-aș întâlni în cabinet probabil am descoperi că zidurile cele mai solide le-ai construit pentru părți din tine, nu pentru a îi ține pe ceilalți la distanță. Dar pe tine nu prea te găsim la terapie, nu-i așa? Nu este compatibilă cu felul tău autonom de a funcționa. În mare parte îți dau dreptate când spui că nu ai nevoie de ghidaj ca să înțelegi, așa este nu ai. Dar este suficient să înțelegi? Totodată, te întreb dacă este posibil să confunzi zidurile astea cu reziliența? Analizează cum stai la capitolul flexibilitate, cum îți trăiești (sau nu) emoțiile, cum te simți înainte să adormi?

Când nu ne permitem să ne bucurăm de relații cu totul putem discuta de un abandon al sinelui, îi refuzăm conexiunea de dragul siguranței. Aceste ziduri sofisticate și atât de bine mascate în independență și reziliență sunt printre cele mai greu de dărâmat.

Construiesc un zid între mine și nevoile mele pentru a mă conecta cu tine

În această situație, sinele este minimalizat (închis) de dragul relațiilor. Acest om frumos și intuitiv cunoaște importanța relațiilor armonioase în bunăstarea noastră așa că le prioritizează. Soluția sa vine din a se simți celălalt bine. Ridic un zid între mine și orice nevoie sau dorință a mea care riscă să pună relația în pericol. Nu îi spun că nu îmi place cum mă tratează în fața celorlalți pentru că vreau să evit o discuție. Accept planul făcut fără să fiu consultat/ă pentru că nu voi strica eu buna dispoziție. Mă ocup eu și de treburile rămase, numai să reușim să petrecem timp împreună. O nevoie neîmplinită, o limită încălcată, o dorință stinsă – așa arată cărămizile din care îți construiești zidul. La un moment dat, zidul din interiorul tău devine atât de mare, încât nu te mai vezi pe tine. Și, culmea, e mai ușor atunci, că nici nu mai știi ce pierzi.

Într-un fel, nu te simți responsabil doar pentru relație, ci chiar și pentru felul în care se simte cel din fața ta. Îi monitorizezi constant starea pentru a vedea ce poți face pentru a fi bine. Pentru tine, relațiile se simt mai degrabă ca un factor de stres continuu. În cabinet ești tot timpul ‘bine’, chiar și atunci când îți faci curaj să povestești aspecte dureroase la final adaugi ‘dar sunt bine’ – încerci să menajezi inclusiv psihoterapeutul. Ai grija de cum se simte cel din fața ta, traducerea fiind: dacă tu ești bine și eu voi fi bine. Te abandonezi pe tine pentru a evita conflictul, te faci tot mai mic/ă pentru a crește celălalt mare.

Relațiile implică negociere și compromisuri – ele ne provoacă și creează mediul pentru ca noi să ne dezvoltăm, să descoperim, să trăim intens. Cu toate astea, cum rămâi în relație fără să te abandonezi? Care sunt limitele tale de nenegociat?

Construiesc un zid între noi pentru că nu știu să comunic

Comportamentul tău are puncte în comun cu cel descris anterior, dar mecanismul din spate este diferit. Conștientizezi că ceva este în neregulă și înțelegi că nu ești doar tu responsabil/ă de binele relației, însă totul rămâne la nivel de conștientizare. Cu alte cuvinte, știi ce aduci la masă și ce oferi, îți cunoști propriile nevoi, dar nu reușești să exteriorizezi ceea ce gândești. Cumva, pare că ai această așteptare romantică ca celălalt să te vadă și să îți împlinească dorințele. Este ca și cum aștepți un cavaler pe cal alb care să contureze și apoi să păzească el granițele pentru tine. Ori o prințesă care să citească tăcerea ta și să dea glas și formă acelor nevoi necomunicate. Zidul asta te face să simți neputință: nu pot face eu nimic- nu vezi soluția ca fiind la tine. Zidul tău are o ușă, însă tu îi înmânezi cheia partenerului: să te vadă și să te iubească atât de mult încât să te salveze. Să respecte tot ceea ce tu nu îi poți cere prin cuvinte.

Din perspectiva procesului psihoterapeutic mă aștept ca celor care se află în această dinamică de relaționare să le fie greu să își definească obiectivele la începutul terapiei. Le este greu tocmai pentru că puterea de schimbare o pun în mâna partenerului. Întrebările mele pentru tine sunt: Câte dintre dorințele mele sunt cunoscute de celălalt? Dintre limitele care îmi sunt încălcate, câte dintre ele au fost trasate (verbalizate) clar de mine? Într-o zi de câte ori acționez de parcă știu exact ce gândește celălalt? Oare el știe la fel de multe despre mine? Cât de des verific dacă ce presupun eu despre o situație coincide cu ceea ce presupune partenerul/a?

De ce ridicăm ziduri atunci când ar trebui să lucrăm la fundație?

Prin natura orientării mele profesionale privesc către context și găsesc aici un posibil factor: trăim în lumea rezultatelor rapide. Totul se realizează în pași explicați clar: urmezi rețeta asta și totul va fi bine! Nu funcționează? Schimbi rețeta, dar să fie tot una ușoară, poate de data asta plătești mai mult ca să fie ce trebuie… 

Avem un deficit de timp, energie, răbdare, disponibilitate (lista poate continua) pentru a depune acea muncă grea care construiește o fundație sănătoasă. Zidurile sunt mai rapide și se văd.

Efect vizibil imediat – o ofertă de nerefuzat pentru mintea noastră și așa aglomerată de fluxul de stimuli de care ne înconjurăm. Creierul nostru vrea randament maxim cu un consum de energie minim – nu este de blamat că merge în direcția zidurilor. Lucrul la fundație este o ALEGERE pe care o facem atunci când nu trăim pe pilot automat și nu lăsăm mintea să tranzacționeze conform principiului consum minim – beneficii rapide.

Rămân în aceeași zonă a mediului și modului în care trăim și duc conversația către iubirea noastră față de confort. Pornesc abrupt întrebând: încercăm să construim relații profunde sau relații în care să nu experimentăm disconfort? Ar fi bine să ne răspundem la întrebarea asta pentru că fiecare variantă creionează un alt sistem în jurul nostru.

Industria ‘bunăstării’ sau a ‘stării de bine’ ne spune că binele, confortul, călduțul este standardul, social media o confirmă! Disconfortul devine tabu: nu există, nu vorbim, nu simțim!

Devine o rușine să depui efort pentru o relație. Celălalt trebuie să mă iubească exact așa cum sunt și, eventual, să o arate și celorlalți. Așa că învățăm să construim ziduri peste ziduri oriunde este nevoie de intervenție. Îmi imaginez o planșă imensă plină de pereți construiți de noi. Ei sunt fără fundație și fără acoperiș dar oferă iluzia de control- acum nu vreau să simt acest disconfort așa că îl blochez cu încă un zid.

Mai departe, căutând în propria mea experiență, înțeleg că zidurile astea mai au o funcție dincolo de efectul rapid și stoparea disconfortului. În propria mea ‘căutare de sine’ cel mai greu mi-a fost să descopăr că zidurile nu aveau doar funcția de a mă ajuta să navighez prin viață. Ele nu mă apărau de ceilalți, ci chiar de mine. Cele mai mari ziduri ascundeau adevăruri pe care nu eram pregătită să le aflu, amintiri pe care le-am îngropat și dorințe pe care le-am abandonat. Interiorul meu pe care îl credeam deschis ca o carte s-a dovedit a fi un labirint de iluzii.

Profit de această metaforă să fac o recomandare de carte: ‘Rătăciți în labirint’ de Lavinia Bârlogeanu – nu este o lectură facilă, însă abordează excelent tema labirinturilor noastre interioare. Mai mult ca sigur imaginea minții noastre ca o planșă plină de ziduri ce formează un labirint își are originea în lectura acestei cărți.

Psihoterapia nu este un instrument care îți folosește pentru a arăta cu degetul către cei din jur. Dacă ai trecut printr-un proces de psihoterapie și te-ai oprit la a îi învinovății pe ceilalți pentru felul în care te simți, te rog continuă pentru că ai întrerupt prematur.

Închei relația pentru că este toxica sau închei relația pentru că îmi arată părți din mine care nu îmi plac? Renunț la conexiunea cu sine ca să funcționeze relația sau pentru că este mai greu să stau mine?

Închei într-o notă pozitivă subliniind faptul că spre deosebire de clădiri, relațiile noastre au un caracter dinamic și, prin urmare, oricând putem ALEGE să le solidificăm parcurgând munca aia grea de fundație. Pe lângă momentele de reflexie pe care le-am inserat în text, îți mai lansez o invitație: aceea de a NU privi relațiile ca pe o casă pe care am construit-o (fie ea și cu fundație bună!) și în care apoi locuim confortabil, ci mai degrabă ca pe ceva viu care necesită atenție și muncă în mod constant. Perspectiva asta am primit-o și eu la rândul meu de la o persoană dragă care a înțeles cu mult timp înaintea mea cum funcționează relațiile. O las aici pentru oricine vrea să o primească.

Cu drag,

Luiza